Aventură pe Valea Albă, Brâna Mare a Coștilei, Brâna Aeriană

Duminică, 16 Octombrie 2022, se anunța o vreme perfectă pentru o tură de carpatism: 9 ore de soare, deloc vânt și cald. Stabilisem cu un amic să mergem pe Brâna Aeriană, acesta fiind highlight-ul turei. Întrebând și alți prieteni dacă vor să ni se alăture (pentru că nu am fi mers doar noi doi), am mărit grupul la 9 persoane. Și ce bine a fost așa! Pentru că m-au ajutat să pot continua în momentul pe care l-am considerat “de cumpănă” din aceasta tură, când m-am gândit: “oamenii ăștia știu ce facem, e ok”. În plus, am făcut un traseu mai complex decât planificasem inițial, cu alte două trasee pe care îmi doream foarte mult să ajung, anume Brâna Mare a Coștilei și Valea Albă.

Tura a fost următoarea : Căminul Alpin din Bușteni – Valea Albă – Brâna Mare a Coștilei – Creasta Văii Albe – Brâna Aeriană – Vâlcelul Policandrului – Căminul Alpin. Start 8:45, revenit la 19:45, Durata: 11 ore.

Echipament folosit: bocanci cu talpa aderentă, cască, ham, 2 carabiniere, 1 anou 120 cm, coardă, coborâtor – dispozitiv pentru rapelare. Această postare cuprinde descrierea unui traseu de alpinism, destinat numai persoanelor care dețin și cunosc temeinic utilizarea echipamentului specific.

Pornim, de dimineață, de la Căminul Alpin din Bușteni, pe poteca marcată cu triunghi roșu “Plaiul Munticelului“, ce duce la Poiana Izvoarelor. Noi facem stânga, apoi iar stânga, spre “Izvor Valea Albă“, întocmai cum am citit pe climbromania. Sunt surprinsă că izvorul (deși nu l-am văzut, dar nici nu l-am căutat) apare și pe harta mapy.cz, acest lucru îmi confirmă, încă o dată, că e o aplicație foarte bună. Mai urcăm puțin pieptiș și, după un total de 1h 30 min de mers, întâlnim laricea cea bătrână, cu “ochi și brațe lungi”, copac emblematic, pare-se, pentru acest traseu (arată-i cuiva care a mai fost pe aici, o poză cu acesta și va ști să îți spună pe unde ai umblat).

De aici, începem să vedem Peretele nordic al Muntelui Caraiman, Peretele Albișoarelor, cu ale sale 7 Albișoare, ce par imposibil de abordat. Ne strecurăm printre ultimele foioase de pe potecă, până în poiana “La verdeață“. Admirăm, în toată splendoarea lui, peretele sudic al Muntelui Coștila, Peretele Văii Albe, cel mai înalt perete din țară, cu nenumăratele trasee de cățărare, printre care inconfundabila Fisură Albastră. Nu zăbovim prea mult în această poieniță, fiind încă umbră și deci, frig, doar ne punem căștile pe cap și… să înceapă distracția pe Valea Albă!

De la 10:15 , începem să zburdăm, timp de 2h și 30 min, pe pietre, pietroaie și săritori, pe care le trecem, fără să întâmpinăm dificultăți. Urcarea este solicitantă, dar eu sunt ca un copil, pe astfel de trasee, și-mi place mult să mă cațăr, să caut prize, să mă strecor printre pereți. Din când în când, apare vopsită, câte o săgeată roșie, care ne indică pe unde să continuăm. Atenție, nu este un traseu pentru începători, necesită mare concentrare, dexteritate și anduranță!

Fericire mare când ajungem la intersecția unde, pe o piatră scrie cu vopsea de culoare verde: BMC. De acolo, mai avem foarte puțin până la prima noastră pauză, la soare, adică pe Brâna Mare a Coștilei. Sus, găsim un loc foarte bun pentru un picnic, unde încăpem toți lejer, loc pe care îl vom vedea, mai târziu, datorită jnepenișului din jur. În timp ce ne înfulecăm sandviciurile, ne uităm pe unde urmează să mergem. Sunt uluită și exclam întruna: “nu are cum, e imposibil, nu văd poteca?!” pentru că mi se pare că doar caprele negre ar putea traversa zona aceea. Dar, în sinea mea, sunt atât de entuziasmată de ceea ce urmează să facem, ioooi!

Pe la 13:15 ne pornim din loc și, ce să vezi, o potecuță chiar există și nu e așa de speriat, chiar sunt urme de pași, vizibile în iarba aceea mare. În primele 15 minute, mergem foarte bine, respir ușurată și începe să îmi placă foarte mult. Aud că trecem pe Blidul de sub Streașină, dar nu pot însă să privesc în altă parte decât în jos, pe unde calc. La un moment dat, dăm și de o zonă de ruptură de aproximativ 3-4 metri, foarte expusă, unde trebuie să ne ținem de peretele din stânga. Uooookey, sper să nu mai fie din astea! Continuăm, continuăm, corpul mi se înclină, din ce în ce mai mult, spre stânga, piciorul stâng este foarte solicitat, parcă simt nevoia de o pauză. Dar nu ai cum să te oprești, trebuie să continui. În scurt timp pierd noțiunea spațiului pe care îl traversez, deoarece mă concentrez pe fiecare pas, să nu care cumva să calc greșit…ar fi pentru ultima dată, cu siguranță. Hăul din dreapta mi-ar tăia respirația dacă l-aș vedea, noroc că nu îl văd, deci nici nu prea îi conștientizez dimensiunile. Unul dintre băieți îmi spune să nu mă mai înclin spre stânga, ci să îmi focalizez energia pe a calca drept și ferm. Îmi dau seama că are dreptate, aș merge, poate, mai relaxată, fără a simți nevoia de pauză. Reușesc, însă, prea puțin, să mă mențin pe verticală, frica mă tot împinge spre stânga. Ajungând într-o zonă mai dreaptă, ne tragem sufletul pentru doar cinci minute, apoi continuăm. Ritmul este incredibil de rapid, în scurt timp, rămân ultima. Nu înțeleg de ce alergăm, pesemne că toți stăm cu inima în gât și vrem să scăpăm de starea asta? !

Ajungem, după 1 oră, la pajiștea generoasă de sub Hornul lui Gelepeanu, în Creasta Văii Albe. Aici ne îngăduim să ne tragem sufletul și chiar să zacem câteva minute bune, la soare. În tot acest timp, eu, bineînțeles, sunt aia care se minunează întruna de brâul traversat. Trasez o linie imaginară până la jnepenișul de unde am pornit și nu îmi vine să cred!!! Ah, ce sentiment de bucurie și extaz, ce bine mă simțeam. Abia așteptam și ultima porțiune superbă din acest traseu, trecerea pe Brâna Aeriană. La un moment dat, prind o fărâmă de discuție despre o altă posibilă coborâre. Mie nici prin cap nu îmi trecea să schimbăm traseul. Dar, pesemne, știau totuși, ceva…

Ne punem hamurile și ne pregătim carabinierele cu anourile, pe care le vom folosi pe Brîul Aerian și începem coborârea pe Creasta Văii Albe, în jurul orei 15:00. Destul de abruptă, la început, este, de fapt, acceptabil de abruptă, aveam să aflu mai târziu. E un hău în stânga, pe care îl vom vedea pe tot parcursul coborârii, anume Valea Coștilei… Și un alt hău în dreapta, dar pe care nu îl vedem, decât dacă ne apropiem de margine, anume Peretele Văii Albe. La un moment dat, pe o porțiune mai ciudățică, de vreo 2 m, băieții propun să facem rapel. Ok, bun, facem. Rapelăm pînă la ultimul dintre noi, care observă cum stația de rapel e cam… șubredă. Minunat! Mno, și cu vestea asta în cap, cu hăul acela în față, al cărui capăt nu îl vedeam nicicum, îl aud pe Florin că zice că trebuie să descățărăm.. M-am panicat un pic, rosteam doar pentru mine “mamă, mamă, mamă“. Cu inima cât un purice (senzația aceea în care nu știi dacă a luat-o razna sau nu mai bate deloc) și cu gândul repetitiv că am putea, totuși, să coborâm prin altă parte, am început să descațăr. Știam că nu trebuie să mai zăbovesc mult și că trebuie să acționez. Au fost vreo 4-5 segmente a câte doi metri, 15 minute pe care le-am simțit ca ore! Pesemne, de aceea, pe toate blogurile pe care le-am citit, era recomandat ca abordarea Brânei Aeriene să se facă în sens ascendent. Dar nu despre brână era vorba, care este, cât de cât, asigurată, ci despre porțiunea din Creasta Văii Albe! Bineînțeles că nici cățărarea pe acolo nu este mai puțin periculoasă, însă, la urcare, măcar nu apuci să vezi ce e în spatele tău… că imediat ai ajuns sus! Imaginea acelui hău urma să îmi apară în seara aceleiași zile, când m-am pus la somn și am închis ochii.

În sfârșit, când dăm de intrarea pe Brâna Aeriană, respir și eu ușurată. Aici, vântul bate foarte tare și începe să ne intre în oase, mai ales că avem de așteptat unii după ceilalți, la rând. Trecerea pe Brână este extrem de frumoasă și durează cam 20 minute. Fiind asigurată de lanțurile ce se găsesc de-a lungul ei, am avut acel confort psihic atât de necesar pe o astfel de zonă expusă (pe care mi l-aș fi dorit și mai sus). Nu știu cât de bine ar suporta un șoc, însă…

Coborârea ce a urmat a fost lungă, ne-am ținut de jnepeni sau copaci, acolo unde nu erau lanțuri. Abruptă, doar tot frumoasă, datorită laricelor colorate în galben și a punctelor panoramice asupra orașului Bușteni. Am trecut prin Vâlcelul Policandrului și pe lângă Refugiul Coștila, nu am mai ajuns la el căci deja se lăsa întunericul. Ultimele 45 de minute le-am parcurs pe întuneric. După 11 ore am ajuns înapoi la Căminul Alpin din Bușteni. Spre final, înainte să vedem ultimele luminițe din oraș, mi-am autoevaluat oboseala și eram chiar bine, picioarele și genunchii nu mă dureau, nu eram chiar epuizată. Când am ajuns, însă, la tren, oboseala și durerile m-au lovit, parcă deodată. Abia așteptam să ajung acasă!

Ferice de noi, că aveam bilet la tren și am ajuns în seara aceea într-o oră și jumătate la București. Pe valea Prahovei, cu mașina, arăta un timp estimat de 4 ore și jumătate… Incredibil, așa ceva.

Seara, când am pus capul în pernă, doar coborârea aia prin Creasta Văii Albe o vedeam, imaginea hăului aflat atât de aproape de picioarele mele…

4 thoughts on “Aventură pe Valea Albă, Brâna Mare a Coștilei, Brâna Aeriană”

  1. Ce frumos explicat! Și ce frumoase imagini. ‘Elementele incredibile ale naturii’ cred că este fotografia mea preferată. Aștept cu nerăbdare următorul articol 🤍

    Reply
  2. Superbe cadre si frumos povestit, ne-ai facut sa simtim exact ce ai simtit si tu. Confirm, felul in care te face sa te simti un loc, un peisaj, o reusita, e de neegalat. Keep it up! ❤

    Reply
  3. Oana, ai un stil incredibil de frumos si foarte aplicat.
    Tu faci oamenii care nu obisnuiesc sa mearga pe munte, sa ajunga sa-l iubeasca,
    Iar pe oamenii care iubesc muntele, ii faci sa-l adore pana la infinit.

    Mã aplec!

    Iti multumim!

    Reply

Leave a Comment