În prima zi de octombrie a anului 2022, am stabilit, împreună cu o gașcă faină de fete, să urcăm pe vârful Negoiu din munții Făgăraș. Ne-am fi dorit să pornim de la Cabana Negoiu și să ne întoarcem prin Custura Sărății (oh, ce mult îmi doream să ajung pe acolo), însă ninsoarea abundentă din ultima săptămână din septembrie, ne-a schimbat planurile.
Am ales un alt circuit frumos: Bâlea Lac – Curmătura Bâlei – Vârful Lăițel – Refugiul Călțun – Vârful Negoiu – Lacul Călțun – Poteca lui Grigore – Refugiul Bâlea-Tunel.
Într-un ritm normal, această tură ar dura cam 10 ore. Nu este dificilă din punct de vedere tehnic, însă necesită o bună pregătire fizică. Noi am vrut să petrecem toată ziua pe munte, așa că nu ne-am grăbit și am terminat-o în 12 ore.
Ne-am cazat la refugiul Bâlea-Tunel (unde se mănâncă foarte bine) și am făcut planul pentru a doua zi, la care am primit și sfaturi (unele cerute, altele nu) de la domnii de la Salvamont Argeș, ce se aflau acolo. Capacitatea cabanei este de 26 locuri, împărțite în două camere, iar o noapte de cazare costă 60 lei/persoană. Toaleta este înăuntru (mare lucru la cabanele de munte), există și dușuri cu apă caldă. Așternuturile păreau curate, dar nu proaspăt spălate, așa că aș recomanda un sac de dormit subțire sau un liner, mai ales că iarna poate fi chiar frig.
Ne-am băgat la somn destul de devreme, deoarece doream să prindem răsăritul pe creastă. Teama mea, când merg pe munte și devin prea entuziasmată pentru a doua zi este să nu pot dormi. Fix asta mi s-a întâmplat. Pe la ora 02:00, când credeam că reușesc să adorm, au intrat în cameră și ultimii petrecăreți. Dânșii…au adormit repede, însă eu…atunci m-am trezit! Căci, cu tot cu dopuri în urechi, auzeam sforăiturile de o frecvență nemaipomenită! Nu aveam nicio șansă să mai adorm, așa că, am ieșit din cameră și mi-am făcut patul în zona de mese. Am pus o pătură groasă, din lână de oaie, peste două bănci și m-am întins acolo. Tabloul era perfect romantic: lemnele trosneau arzând în șemineu și luminițele erau agățate de grindă. Dar numai romantic nu mi se părea atunci, când, în mai puțin de două ore, mă aștepta o tură lungă și grea, cu peste 1300 m diferență de nivel!
La ora 04:30 sună alarma și ne trezim pe rând, ne spălăm, ne echipăm, iar la ora 6:07 ieșim din cabană. Eram la limită cu timpul…să prindem răsăritul pe creastă! La 06:25 intrăm pe traseul marcat cruce roșie, ce pornește din stânga tunelului, cum venim dinspre refugiu. Începem urcușul și nu durează mult până când primele culori ale răsăritului își fac apariția de după muchia Buteanu.
Ești TU, în fața unei minuni a lumii!
Reușim să ne desprindem de peisajul uimitor și să continuăm urcarea, căci totuși…ne doream să ajungem și pe vârf! Trecem de Șaua Paltinului și o luăm spre dreapta, pe marcajul bandă roșie, pe care îl vom urma până pe Negoiu, fiind traseu de creastă. Ne îndreptăm apoi spre vârful Lăițel prin Custura Paltinului.
Până pe Vf. Lăițel (2390 m), trecem prin Șaua Lăițel (un pic tehnică, cu câteva lanțuri și porțiune de cățărare/descățărare, dar nimic dificil). Ajungem pe vârf pe la ora 09:00, facem câteva poze rapid și continuăm, căci mai aveam 3 ore pană pe Negoiu! Coborâm pe un vânt ce aproape că ne dărâmă, iar pentru o milisecundă, parcă văd spectrul Broken (efectul Gloria) și încep să mă agit ca o bezmetică, în speranța că aș putea să prind locul ideal pentru a-mi proiecta silueta pe vreun nor. Dar nicio șansă, norii nu ședeau locului o clipă!
La refugiul Călțun ajungem la 10:15, deci după aproximativ 4 ore de la pornire. Refugiul arată foarte bine, cu o arhitectură futuristică, înăuntru par a fi vreo 20 de locuri și o masă, iar iarna, accesul se face prin cupolă. Curioasă să văd cine, ce, cum? a reușit să facă asemenea lucru, am găsit un video pe YouTube, un documentar despre cum a fost construit și transportat refugiul montan aflat, pare-se, la cea mai mare altitudine din țară. Luăm o gustare și continuăm traseul, pe lângă lacul Călțun și prin portița Călțunului.
Nu uitați să lăsați refugiile așa cum le-ați găsit! Nu lăsați mâncare în refugii, nici măcar în conserve (animalele simt mirosul și pot produce stricăciuni). Ușa de la refugiu trebuie întotdeauna să o inchideți când plecați, vântul sau animalele o pot distruge!
Ajungem, în scurt timp, la marcajul din Strunga Doamnei, urcăm rapid, ajutându-ne de lanțuri și dăm de soare, în sfârșit! Continuăm, cu înverșunare, spre vârf, căci mai avem ceva de acolo! Parcurgem bucla ocolitoare Strungii Dracului (cândva, traseu accesibil), iar ultima porțiune, de dinainte de vârf, ne cam dă bătăi de cap. Ceața pune stăpânire pe tot ce e în jur și vântul devine și mai puternic, în scurt timp, nu mai vedem nimic în jur. Ajungem pe Vf. Negoiu la 12:40, deci după 6 ore și 20 min. Ne așezăm la poza de grup și pornim repede înapoi, pe aceeași potecă, până la lacul Călțun, căci nu prea mai aveam șanse să vedem împrejurimile, iar vântul ne-a făcut să înghețăm.
Urmăm marcajul triunghi albastru, ce duce spre Piscu Negru, iar la intersecția cu bandă albastră, o luăm pe acolo și o ținem așa până la refugiu. În prima vale frumoasă, stăm vreo 30 minute, căci era liniște și nu bătea vântul. Oh, ce bine era! Din căldarea aceea și până în următoarea căldare, mai facem vreo 20 minute, într-o urcare ușurică, printre jnepeni și tufe de afine (încă mai erau, mniom, mniom). Mai facem apoi o scurtă pauză, cât să privim spre ultima urcare ce o mai aveam. Părea ceva de vise rele și oftăm toate la această imagine, dar pornim cu speranța că nu va fi atât de grav precum pare.
Trecem prin Căldarea Paltinu, pe unde curge pârâul cu același nume, plus alte cascade mici. Îmi plac, îndeosebi, căldările (cum este și cea de la Mălăiești, din Bucegi sau cea de la Pietrele, din Retezat), când nu văd nimic altceva în jur în afară de creste și am sentimentul că sunt “în inima” muntelui.
Când ajungem la baza acestei ultime urcări, ne prinde din urmă un cuplu, pe care îl salutasem când coboram de pe Negoiu. Stăm un pic de vorbă și aflăm că urcaseră pe Negoiu, iar cu o săptămână în urmă, fuseseră pe Moldoveanu. Cred că îi cam subestimasem până când ne-au prins din urmă (și ne-au și întrecut!). Aflăm că sunt de pe lângă Sibiu, au 52 de ani și par să iubească tare mult Făgărașii, dar nu își permit să se cazeze la o cabană precum Negoiu… Doamna ne mai spune că bărbatului ei îi place să cutreiere munții, iar ea îl însoțește vrând-nevrând, “Doar ce-o să fac, nu îl pot lăsa singur de nebun!”. Curioase fiind care e motivul pentru care fac astfel de drumeții, ne mărturisesc că se mai au doar unul pe altul, după ce le-a murit un copil… Și merg pe munte pentru că asta le este bucuria de la sfârșitul săptămânii. “Acestea sunt lucrurile cele mai de preț”, reușește Alexandra să spună și niciuna dintre noi nu mai poate adăuga nimic. Simțim un nod în gât și plecăm capul…Căci noi eram echipate cu de toate, ultima modă, nu ne lipsea nimic și tot ne plângeam, ba că nu mai putem, ba că-i frig…Iar oamenii aceia, cu o desagă cusută cu mâinile lor, cu bocanci din piele nicidecum meniți pentru trasee montane, fiecare cu câte un pulover de lână ca fiind cel mai gros strat al lor și împărțind amândoi o singură pereche de bețe, nu se mai plângeau…
Priveliștea ce ne-a întâmpinat în momentul în care am ajuns sus, m-a fermecat până la lacrimi, nu știu să explic de ce. Să fi fost discuția cu cei doi de mai devreme, faptul că am reușit și am terminat cu urcările sau…pentru că, pur și simplu, îmi doream ca ziua aceea frumoasă să nu se mai termine?!
Mi-am zis: “eu de aici nu mai vreau să mai plec”…și aș mai fi zăbovit acolo pentru restul serii, dacă frigul nu mă trezea din visare. Am continuat pe curba de nivel până la refugiu, cu Transfăgărășanul în dreapta și cu vârful Vânătarea lui Buteanu în fața noastră.
După cum spuneam, tura se poate face în 9 – 10 ore, dar recomand alocarea întregii zile pentru asemenea frumusețe, este păcat să nu vă bucurați de munte mai mult timp. I-am dat dreptate unui domn, cu care ne-am întâlnit pe vârful Negoiu și spunea că “acesta este cel mai frumos traseu din Făgăraș“. Mi-a plăcut mult, chiar și cu norii aceia – ce nu ne-a lăsat să vedem crestele înalte, chiar și cu vântul tăios – ce ne-a făcut să lăcrimăm toată ziua, dar au făcut echipă faină pentru fotografii.
Frumoasă tură, super fotografii. Urmăresc cu drag tot ce postezi!🤗⛰️🏔
Ce tare articolul tau! A venit fix cand ma gandeam – zilele astea – pe unde este aceasta “poteca a lui grigore”. In vara am facut si eu traseul Lacul Balea – Lacul Caltun, deci am trecut si Varful Laitel, si la intoarcere, peste acelasi Laitel, mi-a fost destul de geu. Mi s-a parut foarte obositoarea urcarea catre Laitel – evident, obosit, fara o conditie fizica foarte buna. In fine, cu pauze, incet-incet am urcat si m-am intors la Balea fara probleme. Apoi am aflat ca intoarcerea de la Lacul Caltun putea fi facuta pe aceasta “poteca a lui grigore”, mai usoara, evitand urcarea catre Laitel, deci. Dar acum ca stiu, un motiv in plus sa revin anul viitor cand, poate, voi reusi sa urc pana pe Negoiu :).
Traseul asta de retur, pe care l-ati facut de la Caltun, pe poteca lui grigore, are si jnepeni, spuneai? Oare est pericol sa te intalnesti cu mos martin pe acolo (intreb pentru ca uneori mai fac trasee din astea singur, desi stiu ca nu e recomandat).
In alta ordine de idei – nu am observat niciodata acest refugiu de la tunel balea, desi am trecut cu masina de multe ori transfagarasanul :). Iata cate lucruri noi si utile am invatat de la tine astazi :). Cu siguranta anul viitor (primavara, vara) revin si eu in zona, mai ales pentru fotografie 😀
Bravo pentru scris, tine-o tot asa!
Bună, mulțumesc pentru comentariu și că ai trecut pe aici. Mă bucur, de asemenea, că ai aflat lucruri noi citind această postare 🙂
Porțiunea de jnepeni menționată nu este foarte lungă, jnepenii nu sunt foarte înalți. Posibilități sunt, ca oriunde, însă înclin să cred că sansele/neșansele sunt mici. Aș zice că măcar îl poți vedea dacă vine :)))))
Merci, Oana!
Amazing place !