Despre mine

Sunt fascinată de munți de când mă știu.

Nu am o poveste care să sune bine, gen că vreunul dintre părinți sau altă rudă, să-mi fi transmis această pasiune. Am crescut la câmpie. Când eram mică, îmi petreceam vacanțele de vară la bunici, în Teleorman. Dar adesea fugeam să prind apusul pe dealuri și-mi imaginam că norii sunt munți. Uneori, chiar semănau atât de bine, încât credeam că sunt acolo, în depărtare. Îmi place să spun că m-am îndrăgostit de munte înainte de a-l cunoaște. Probabil că asta trebuie să fi fost Chemarea Muntelui. “Râpa” a fost melodia pe care o cântam cu colegii de facultate când ne adunam la chefuri și, atât de puternic simțeam atmosfera de munte, de parcă eram la o cabană de munte, alături de alți drumeți veniți dintr-o tură, cu bocancii murdari și cu sufletele pline. Atunci am făcut și prima drumeție, însă a fost singura, în mulții ani de studenție și de după. Motivul… nu mai aveam cu cine. Si nici nu întâlnisem grupul acela de munțomani, cu care să împart aceeași pasiune. Nu știu nici de ce nu am avut curajul să caut să mă alătur vreunui club sau să întreb pe cineva. În fine, e clar că aveam alte priorități atunci.

La 29 de ani, mi-am îndeplinit, în sfârșit, chemarea și am mers cu un grup pe munte. De atunci, am căutat să ajung cât mai des, deoarece Muntele a devenit terapeutul meu și lăcașul de cult. Am făcut multe sacrificii și mi-am ieșit din zona de confort, doar ca să ajung acolo unde mă simțeam atât de bine.

Am făcut de atunci nenumărate drumeții, în ultimii doi ani fiind aproape în fiecare weekend pe munte. Am început să împărtășesc încă de la început fotografii din turele în care mergeam. Și am strâns, astfel, o comunitate pe pagina mea de Instagram. Cărțile citite despre munte, precum și alte bloguri din care m-am inspirat în drumeții, m-au făcut să îmi doresc să împărtășesc în scris experiențele mele.

Imi doresc ca aceste relatări să ajute și sa inspire și alte persoane să meargă pe munte, dar, mai ales, să meargă în siguranță pe munte.